Cînd ochii mei în taină se vor stinge
Opreşte tîmpla să nu cadă-n foc
Şi o păstrează, ca să poţi învinge
Parade onorifice în joc.
Şi-n colbul alb al ochilor din noapte
Îţi caută o parte ce-i a ta,
Şi lasă lacrima să cadă-n moarte,
A nu mai fi nu-nseamnă a uita.
Îţi las un strop din sîngele din mine
Tihnit la mese roase de onor,
E-ntreagă şoapta ce-ţi va aparţine
De-o fi să mor, de cîndva am să mor.
Un vreasc de paşi pe urme se aprinde,
Tristeţea le dă foc din cap de drum,
Încet, tristeţea iar te va cuprinde
În nori de praf şi iar de nu ştiu cum.
Pornirea se va stinge-n gongul nopţii,
Cu-atîtea cite-au fost, eu te-am iubit,
Şi de-am învins şi fapte şi proporţii
Acum e doar tîrziu şi-s obosit.
Păstrează, ca un semn, într-o privire,
Mirifica putere de-a pieri,
Şi-n taina lăcrimată de iubire
Te voi iubi şi-atît cît voi muri.
Nu se stinge, nu se-aprinde,
Lacrima ce te cuprinde
E atît ce poate fi.
Urmele de foc dau focuri,
Viaţa-i gîndul unor jocuri
Şi mereu te voi iubi.
De înţelegi, dă mîna ta fierbinte
Şi cată-n ceaţă drumul spre mister,
Ridică numai ochii către cer
Mergînd doar înainte, tot ‘nainte.
Miros de fîn în gură mi se stinge,
Un luciu albăstrui în vorbă ard,
Şi-mi port privirea-n luptă ca stindard
Care încet, definitiv, învinge.
Ferigi de sînge urme-nvăpăiază
Şi locuri tăinuite pun în drum,
Ca un bandaj, din tîmple-mi iese fum
Şi lăcrimează în priviri o rază.
Pîrîu de lacrimi se iveşte-n cale
Şi drumul tot mai urcă-n munte, mult,
Dar se iveşte într-un trist tumult
Ca s-aşteptăm arzînd ferita-i vale.
Într-un tîrziu, veghindu-ne lumina,
Vom pune pasu-n ape ca-ntr-un nimb,
Şi ne-or veghea de rele şi de timp
Din ceruri cerbii. Prinde-mi mîna.
Ca un copil ingrat îţi spun părinte,
Deşi, ar fi mai bine să nu-ţi spun,
Tu cauţi mereu scuze prin cuvinte
Şi-mi aminteşti din toate doar ce-i bun.
Prea greu mi-a fost doar cînd eram mai mic
Cu lacrima-n ţărîna însetată,
Acum, că mi-ai rămas, din tot, nimic,
Te chem numai pe numele tau, tată!
Rătăcitor pe-un drum de căi răzleţe
Ai pus un nume peste al meu chip,
Şi-ntr-un contur cu amintiri semeţe
Ai zugrăvit castelul de nisip.
Te-a căutat o lacrimă-n cădere
Şi-o mînă de copil te-a căutat,
Vroiai un fel de searbădă putere
Fară să-l ştii trăind cu-adevărat.
Îţi pare rău, dar s-a sfîrşit cu jocul,
Rămîi mereu un comis-voiajor,
Şi ţi-ai pierdut şi vremea şi norocul,
Eu nu-s stindardul tău biruitor.
Dar cum se trece valul, trece valul,
Tu sapi un mal în malul care sînt,
Dar tot aşa se surpă-n tine malul
Ca pravila strivită în pămînt.
Ionelei
Amurgul sîngerînd se întristează
Pe-ngemănarea paşilor din ceas,
Şi se revarsă într-a stelei rază
În toată dimineaţa ce-a rămas.
În pasul ochilor peste risipă,
Din universul rupt în univers,
O-ntreagă deznădejde se-nfiripă
De n-ar mai fi finalul nostru mers.
Şi-astfel o noapte caldă şi firavă,
Aruncă raze de exil frumos,
Prin marea mea-s de-a pururi o epavă,
Iar tu străbaţi un infinit pe jos.
Din mîngîierea privegherii tale
În ochii mei destinul ţi-ai robit,
Şi ţi-ai clădit de-atîtea ori o cale
Spre visul ce-a rămas de neclintit.
Prin infinitul ce l-am pus la cale,
Ai luat în pază visul călător,
Urcînd mereu, mereu, mereu agale
Rămîi izbînda mea de-nvingător.
Şi în căuşul palmelor, arzîndă,
Pe fruntea mea strîngi trecere prin rost,
Să tot rămîi a zilelor prea blîndă
Cînd noaptea voi fi iarăşi cel ce-am fost.
Dar tot mai faci de paşii tăi risipă
Cînd paşii mei în lacrimi se opresc,
Şi mă culegi din datină o clipă
Ca peste clipe tot să mai trăiesc.
Şi-n taina picăturilor de ploaie
Firesc, nefiind, în lume mă păstrezi,
Ca-n lacrima ce-n ochii mei şiroaie
Să-nving tot eu şi tu să-mi tot cedezi.
Dar tu, fiinţa mea cea mai aproape,
Din palmele firave mă clădeşti,
Şi pe-nserarea zilelor în ape,
Făcînd risipă tot mă mai iubeşti.
Îngemănînd trecutul într-o rază
Cu cele două lacrimi pribegite,
Exasperarea doar ne mai păstrează
Pe noi, ca putregaiuri infinite.
Şi-n para focului de lemne arse
Ca două picături de vis, stinghere,
O patimă a cerului se sparse
Şi am rămas striviţi de emisfere.
În urma noastră lunecau pustiuri
Spre taina undelor tot mai fugare,
Iar timpuri sfîşiau în nori tîrziuri
Rănite de-o inversă întîmplare.
Fugeai spre două lacrimi reci şi ude
De-atîtea flăcări stinse în privire,
Şi se plîngea o toamnă că n-aude
Decît de-un prag trecut în amintire.
Plutea pe cer enigma tuturora
Din asprele însemne ale nopţii,
Şi-n miezul clipei se frîngea şi ora
Ca două picături între proporţii.
Şi între libertăţi tot mai abstracte
Din frunzele ucise curgea singe,
Iar mugurii de ceaţă dinspre noapte
Luau, în parte, parte spre a-mi plînge.
Eu doar plîngeam, ori nu, ca orişicine,
Rîzînd de orga vîntului prin ploaie,
Plîngeai destul, destul spre-a-mi aparţine
Simţind cum pribegia mă îndoaie.
Şi a mai fost, îngemănînd trecutul
Cu două lacrimi triste şi-nrobite,
Să ne păstreze-ntregi necunoscutul
Ca pe aceleaşi umbre răstignite.
Un ordin hărăzind o lege-n ape
Se-ntinde neştiut şi pe pămînt,
Doar vulturii mai vin să se adape
Cu aripile arse de avînt.
Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.
Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.
Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.
Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.
Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.
Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.
Şi toate se adună la rădăcina nopţii.
Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.
Frunză verde depărtare
Ai fost cîndva zbuciumare,
Fată fără de hotare.
Apă-mprăştiată, rece,
Haide fată, te-oi petrece,
Cerul trebuie să plece.
Şi ridică acum clipa
Precum umbletul aripa,
Peste fete-i doar risipa.
Frunză verde rătăcire
Ai fost cîndva amintire,
Fată fără împlinire.
Abur rece de-ntîmplare,
Haide fată şi fii tare,
Cerul e doar o eroare.
Şi din noapte te ridică
Să îmi fie mie frică,
Fată mare, fată mică.
Frunză roşie de nucă
Ai fost cîndva dor de ducă,
Fată-n ceruri te aruncă.
Apă-n abur de ursită
Haide fată, fii iubită!
Cerul tot e o ispită.
Cer topit tu înverzeşte,
Să văd clipa omeneşte,
Fată, fată, fericeşte!
Frunză galbenă de sînge
Ai fost cîndva... O, nu plînge,
Fată, lacrima înfrînge.
Apă prinsă-n rădăcină
Haide fată, fă lumină,
Dimineaţa o să vină.
Şi spre noi în ochi ridică
O privire fără frică,
Noaptea-i mare, noaptea-i mică.
Cum, demult, cîntam credinţa sfîntă
Am rămas tîrziu la nunta ta,
Şi doar amintirea ta cuvîntă
Despre tot ce n-ai să poţi uita.
Şi tot cerul nopţii se ridică
Pe sinistre genele-i albastre,
Mă priveşti în suflet şi mi-e frică
Şi-au rămas dezastrele sihastre.
Ca un paradox al vechii clipe,
Eu privirea nici nu mi-o privesc,
Şi-au rămas în pribegiri ispite
Pentru-a cugeta un gol firesc.
Tu te roagă frunzii-n rătăcire
Să îmi şteargă lacrima pribeagă,
Am destulă moarte-n amintire,
Moartea şi de nunta ta mă leagă.
Iar tăcerea mea e-o-ntreagă zare
Peste care ochii-ţi odihneşti,
Spumegînd pe-un val de depărtare
Doar instanţele îmi sunt lumeşti.
Înrobit, pe fardurile nopţii,
Vag eu ţi-am rostit o-nchinăciune,
Într-o-nrîurire de proporţii
Nunta ta e-un fel de rugăciune.
Înălţarea zilelor trecute
Mă zdrobesc şi totuşi mă îndeamnă,
Dar o coasă veche tu ascute,
Că-i aşa cum îţi spuneam. E toamnă.
Şi cu mîna-n chip de flăcări pale,
Ochii mei îi arde şi-i închide,
Am venit la ziua nunţii tale,
Ieşi la poartă. Poarta larg deschide.
Prin cer bătut de ploi şi vînt
Am colindat o vreme,
Azi, rătăcind pe-acest pămînt
Vin îngeri să mă cheme.
Şi plec adesea capu-n jos,
Nu pot privi spre stele,
A fost şi bine şi frumos
Cînd eram printre ele.
Şi rătăcesc şi mă-nconjor,
Mă clatin plin de patimi,
De cer adesea îmi e dor
Şi-l regăsesc în lacrimi.
Alerg desculţ, omătu-i alb
Şi urma-mi e de singe,
Mă uit în urmă, cad şi rabd,
Doar sufletu-mi mai plînge.
Deasupră-mi bat şi vînt şi ploi,
Deasupră-mi e furtună,
Poveştile se spun în doi
Trăindu-se-mpreună.
Eu spun povestea către cer
Şi ea se pierde-n ape,
Trăind tristeţi, trăind mister,
Departe şi aproape.
Şi se-ntîlnesc pe nu ştiu cînd,
În aburii de noapte,
Adună vorbele din gînd
În rădăcini de şoapte.
Şi se aud prin cer ades
Cum robii se închină,
Eu am rămas şi am ales
Pămînt contra lumină.
Mi-e dor de cer, dar tot rămîn
Să mai colind pămîntul,
Aş tot pleca, dar iar mă-ngîn
Cu trăsnetul şi vîntul.
Dau foc cuvîntului în pumn
Şi-l sting ades cu lacrimi,
Şi-n pulberea arzînd în scrum
Rămîn aceleaşi patimi.
Iubita mea, nu mai privi spre munte,
El e cuprinsul paşilor în doi,
Doar norii-n rotocoalele cărunte
Privesc fără de milă peste noi.
Din munţi am cumpărat blestemul mării
Ce mă lega de zidul plin de moarte
Şi, ca un semn, pe ceasul depărtării
Am pus mereu speranţele deşarte.
Şi mai rosteşte sacadat poemul
Ce-n litere de sînge a fost scris,
Îmi dă tîrcoale noaptea cu îndemnul
Acelor creste legănînd abis.
Am pribegit în munţi odinioară
Cu apele în susur de văpaie,
Dar cerul peste munte se coboară
Şi roua dimineţii-n ochi şiroaie.
Să nu priveşti spre muntele-n furtună,
Prea multe dintr-odată s-or ivi
Şi-n mine vei fi tu, şi împreună
Ca doi copii dezastrul vom privi.
Tu ai să-mi spui chemarea împlinirii,
Cînd vulturii roti-se-vor sub stele,
Şi din cascade, strana amintirii,
Va legăna-n pădure gînduri grele.
În nimbul crestelor cu capre negre,
Un chip de zeu privirea va veghea,
Şi-n jurămîntul focului din pietre
Ai să rămîi tîrziu, tîrziu, a mea.
Atunci să spui pădurii seculare
Pămînt îmbrăţişat de cer în rugă,
Şi-om fi aproape cît e depărtare
În pasul cerbilor ce dau să fugă.
Stai liniştită, încă mai e vreme,
N-aprinde lampa, nu te-nfricoşa,
Mai prinde-mă de mînă, nu te teme,
Sînt lîngă tine şi voi sta aşa.
Ce crezi acum cînd noaptea-i peste viaţă?
Curînd, curînd, în neguri amîndoi,
Din ce în ce se-mbracă totu-n ceaţă,
Nu mai vedem privindu-ne-napoi.
Din ce în ce şi urmele se curmă
În timpul ce-l avem să ne privim,
Dispare-o oră şi rămîne-n urmă,
A doua oară n-o s-o mai trăim.
Atît a fost sau alţii-au vrut să fie,
O clipă doar şi infinit apoi,
Rămîn mereu, precum demult, se ştie,
O umbră a privirii dintre noi.
Eu încă stau sub plopii singuratici
Sub cerul nopţii trist şi nevăzut,
Doar anii mei se zbuciumă sălbatici
În clipa care-a fost şi a trecut.
Stai liniştită, va mai trece vreme,
Aprinde-n amintirea mea un foc,
Şi-ţi aminteşte-n taină, nu te teme,
Din cînd în cînd de umbra unui loc.
Pe-acest pămînt cuprins între pămînturi
O lume se coboară şi ridică,
Şi bat mereu, mereu, aceleaşi vînturi
Cu lacrimi de curaj şi zbor de frică.
A tuturor e lacrima pribeagă
Din chipul ce-n pădure pribegeşte,
Dar nimeni nu mai vrea să înţeleagă
Povestea care iar se povesteşte.
Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.
Într-un neant rănit de marea-n spume
Se-nalţă o sentinţă funerară,
Şi lumea tuturor le pune nume
Ca un blestem şi rugă de fecioară.
Al nimănui rămîne zborul tainic
Ce dintre vechi apusuri răbufneşte,
Şi, ca un rug, poruncitor, năvalnic
Povestea mea din nou se povesteşte.
Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.
Etern ca o firavă rădăcină
În rădăcini eu tot rămîn o viaţă,
Să caut o povară în lumină
Răpusă de–o tîrzie dimineaţă.
Şi iarăşi, încă-odată, ca-n poveste
Cu coasa veche fînul se coseşte,
O lume se sfîrşeşte fără veste
Şi-n ultima ei vorbă povesteşte.
Poveste iar şi iarăşi începuturi,
Potopul peste noi iar năvăleşte,
Şi reclădind o arcă sînt un Noe
Ce-n lume cu-nceputul o porneşte.
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi în ochii tuturor
parcă ninge cu aripi de ploaie,
în picături de rouă,
cu culori de curcubeu.
Aşa cum am fost
nici nu mai sînt,
şi în vorbele tuturor
suflă un vînt cu pale de foc,
şi aburi de sînge
arzînd în culoarea frunzelor uscate.
Aşa cum am fost
nici că mai pot gîndi,
şi în urechile tuturor
tună cu răcnete disperate,
în ropote de orgă,
Allegro şi Piano.
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi privirile tuturor
mai plîng în ochii mei,
cu stelele amintirilor
răpuse de amintirea stelelor.
Aşa cum am fost
nici nu mai ştiu,
şi nici nu mai sînt
ci numai priveghez,
cu ochii în vînt
privirile tuturor.
Totuşi sînt
Aşa cum am fost.
Mă numesc în şoaptă
Cerul rece-al nopţii,
Mă numesc culoare,
Mă împart proporţii.
Mă numesc în taină
Marea rece-a iernii,
Mă numesc albastru,
Mă împart vecernii.
Mă numesc în gînduri
Munte-n apă rece,
Mă numesc izvorul
Îzvorît să sece.
Mă numesc albastru,
Mă numesc culoare,
Mă numesc, ştiu bine
Floare fără floare.
Mă numesc albastru,
Floare fără floare.
Paloare de lumină sfîşiată
Eu te cuprind la fel de neclintit,
Şi îmi rămîi ispita minunată
Ce niciodată nu m-a ispitit.
Cînd ţi-am atins, în mînă, mîna caldă,
Tăişul ochilor tu l-ai înfipt,
Şi-nţelegînd o noapte pururi albă,
Tu ai ţipat iar eu n-am auzit.
Ai răvăşit o clipă anonimă
Cu ochii ca un soare-n asfinţit,
Şi clipa a rămas ultima crimă
Ce te-a vîndut pe-un soare răsărit.
Şi te-a furat ca şi pe orişicine
O lungă depărtare între noi,
Şi cum rămas-ai singură cu tine,
Eu am aprins o flacără de-apoi.
Şi va fi noapte, stele m-or cuprinde,
Tu ai să ţipi de parcă am s-aud,
Comercianţii amintiri vor vinde
Şi vînturi reci vor bate dinspre sud.
Tu vei păstra uitată amintirea
Şi ai să plîngi cîndva din cînd în cînd,
În lună oglindindu-ţi lung privirea,
O toamnă îţi va fi al nopţii gînd.
Paloare sfîşiată de lumină,
Eu îţi cuprind un nume ispăşit,
Şi noaptea de-al meu nume se anină
Cu numele ce nici nu l-am rostit.
Plecînd, ţi-am prins în mîini o mînă rece,
Şi ochii i-ai închis în semn de rugi
Ca să-ţi înalţi îndemnul spre o lege
Ce am slujit-o în plăceri ca slugi.
Şi ca un stil retoric de speranţă
Chiar ochii mei o clipă s-au închis,
Ca să învingi a lumii cutezanţă,
Ca să învigă prea frumosul vis.
Sărutul tău a fost un bulb de gheaţă
Ce s-a înfipt în suflet şi în gînd,
Şi mi-au rămas privirile în ceaţă
Simţindu-ţi chiar şi inima plîngînd.
Adio, tu mi-ai spus cu vocea stinsă,
Adio, eu ţi-am spus şi am plecat,
Cu inima de viaţa-n veci pătrunsă
Şi de al nopţii neştiut păcat.
Noi ce-am jurat pe-un rug de iarbă verde
Şi conspirăm pe ultimul egal,
Jurăm eternităţii că se pierde
În cel dintîi şi-n ultimul total.
Legalizînd pe ape-nstrăinarea
Pornim spre infinit din doi în doi,
Iar cînd vom fi sfîrşit şi depărtarea
Ne vom lega de clipa de apoi.
Rebeli fiind, pe-un spic de mărăcine,
Ne vom tîrî uitatele poveri,
Ca tot ceea ce azi ne aparţine
Să fie taina nopţilor de ieri.
Desculţi, prin frunza galbenă, uscată,
Vom răvăşi doar zori de dimineţi,
Şi într-un zbor de clipă renegată
Ne vor zdrobi noiane de peceţi.
Iar ceasul cînd o fi să bată ora,
Noi vom jura pe apa şi pe flori,
Şi-n ochii noştri şi ai tuturora
Se vor ascunde stelele în nori.
Tot noi ce-am cunoscut şi neştiinţa
Fiind păcatul lumii blestemat,
Vom despica în două biruinţa
Ca pe un val la maluri îngheţat.
Şi astfel jurămîntul fără lege
Pe suflet ne-a sădit un legămînt,
Şi lumii ce-am clădit-o îi sînt rege
Iar tu regina mea cu nume sfînt.
Sînt un hoinar rătăcitor,
Munţii-i iubesc, de ei mi-e dor.
La ceas tîrziu plutesc în zări
Mă cheamă-un dor de depărtări.
Şi n-am nimic, nimic al meu,
Înaltu-mi e eternul zeu,
Îmi este sfînt tot ce-i mai greu
Şi hoinăresc, hoinar mereu.
Sînt un drumeţ, rătăcitor,
Către înaltul norilor,
În zori de zi eu plec spre zări,
Mă cheamă-un dor de depărtări.
Şi unde-n cer ameţitor
Plutesc vulturi în zborul lor,
Acolo sînt dacă ţi-e dor,
Iubito, gînd biruitor.
Sînt un hoinar precum mă ştii
Şi rătăcesc spre zări pustii,
Şi dacă-n noapte mă veghezi,
Haide şi tu şi ai să vezi.
Povestea care, ţi-am mai spus,
Ai s-o trăieşti pe creste sus,
Vei vedea soarele-n apus
O umbră-a crucii lui Iisus.
Ca să fiu mai lîngă tine,
I-am zis drumului: Grăbeşte!
Şi-am înfipt un cui în mine
Ca să văd cum înroşeşte.
Şi să-ţi fiu apropiat
Le-am spus apelor: Uscat!
Şi-am pornit pe nori de fum,
Tot pe drum, pe drum, pe drum.
Ca să fiu mai lîngă tine
Le-am zis apelor: Vreau focul!
Şi-am înfipt ursita-n mine
Ca să-mi ştiu deplin norocul.
Şi să fiu aşa cum sînt
Cerului i-am zis: Pămînt!
Şi-am plecat ca şi acum
Tot pe drum, pe drum, pe drum.
De crezi încă visul iernatic
În palmă rămîi unduire,
Eu însă-ţi închin emblematic
Această minţită iubire.
Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.
Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Şi-am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.
A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre?
Ai fost, ce-ai fost? Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.
Spui vorbe multe, vorbe bune,
Te înfloreşti şi desfrunzeşti,
Dar abia chipul mării spune
Dezastrul care-l pribegeşti.
Tu joci în carţile-mi pe faţă
Şuviţa de nisip în valuri,
Şi ploi de maluri şi de gheaţă
Se înfăşoară-ncet pe maluri.
Rămîi, cea-i fost, şi azi esti urmă
Al toamnei vis de începuturi,
Iar faptele ce-n suflet scurmă
Sunt uragane, nu doar vînturi.
Apoi de te arunci în luptă
Luptînd cu ploaia de confuzii,
Ai să-nţelegi privirea ruptă
În veşnicia cu iluzii.
A fost minciună sau iubire
Ori născociri din gînduri aspre,
Ai fost ce-ai fost! Şi-n amintire
Îţi numeri visele-n dezastre.
Te-ai năpustit ca şi o fiară
Şi m-ai robit cu vis cu tot.
Cînd m-ai schimbat din piatră-n ceară
Ai şi plecat, plecînd, socot.
Şi ai plecat fără cuvinte,
Nici umbra nu ţi-o mai zăresc,
Am invaţat că vorba minte
Şi-aş vrea uitînd să te iubesc.
Şi bate ceasul, plec de-acum
Şi plec mereu pe-acelaşi drum,
E drumul meu pe care-l am
De cînd prin stele rătăceam.
Te-ai aşezat cu gînd senin
În visul meu de toamnă plin.
E toamnă, trebuie să pleci,
Maria mea, am ochii reci.
Şi ochii-ţi sînt la fel de reci,
Cu ochii-n lacrimi mă petreci,
Eu plec, dar unde nici nu ştiu,
Iar de-am să vin va fi tîrziu.
Cu şoapta-nceată îmi vorbesti,
Îmi spui că tot mă mai iubeşti,
Eu tac, rămîn cu a tăcea,
Adio deci, Maria mea.
Adio dar, şi sec şi crud,
Nici nu mai văd, nici nu aud,
E-un gol imens, pămînt şi cer,
Nimic nu-ţi dau, nimic nu-ţi cer.
Şi iar o iau de la-nceput,
Nici ochii nu ţi-i mai sărut,
Doar mîna ta, Maria mea...
Ai fost a vieţii mele stea!
Maria, plec, nu mă uita,
Rămîi pustie-n lumea ta,
Plecând la drum doar tu-mi ramîi,
Cu chipul tău mă mai mîngîi.
Cum nimeni nu-i mai poartă hram de soartă,
Adesea îmbrîncit şi alungat,
În calea lui înalţă-o nouă artă
Poetul, fiind mereu însingurat.
Prea mulţi se cred că îl cunosc prea bine,
Vorbesc atîtea, multe, neştiind,
Dar printre vorbe aspre şi puţine
Poetul e un veşnic suferind.
Cînd alţii noaptea albă-n gînduri cată
Şi se pretind mai sus şi mult mai sus,
Poetul, cu o viaţă întristată,
Se încălzeşte-n soarele apus.
Rupînd din viaţa sa propria viaţă,
Enigma-i o citeşti în soarta ta,
Şi bate drumuri prin noroi şi ceaţă,
Nu vrea să ştie gîndul a-şi uita.
Idilele sînt nopţile-i de taină
În care a visat şi-a tot sperat,
Dar îmbrăcat într-a vegherii haină
De-a pururi a rămas însingurat.
Poetul e un nume-al amintirii
Doar peste vreme nume el avînd,
Pătînd sintagma rece-a împlinirii
Cu ochii care rîd ades plîngînd.
Şi nu mai sînt reproşuri în condiţii
Cînd zorii vin o nouă zi grăbind,
Doar tîmplele-i arzînde-n repetiţii
Mai bucură poetul suferind.
Nici roua bucuriei n-o mai ştie
Ades nemaifiind, ades pălind,
Aprinde-un foc meschin ca o mîndrie
Şi-n timp ades el moare suferind.
S-au furat toţi trandafirii,
Lumea-i plină de decrete,
Peste cărţile nefirii,
Între şoaptele secrete.
S-au furat fără de lege
La comandă, într-o seară
Şi-n coroana unui rege
Au rămas doar flori de ceară.
S-au furat cînd a dat bruma,
Trandafirii-s fără urmă,
Întrecut-au hoţii gluma
Şi iubirile se curmă.
Au fost hoţi plătiţi de gîndul
Că doar spini au trandafirii,
Iar acum ne-a venit rîndul,
Reclădim firea nefirii.
S-au furat toţi trandafirii
Printr-o lege azi secretă
Şi se pune lanţ iubirii,
Măsurată-i la ruletă.
Astăzi dis de dimineaţă
S-a sfîrşit cu trandafirii
Nu mai sînt pe nici o piaţă,
Dăruim doar spini iubirii.
Voi răbufni fără să am o lege
Din amintirea ce ţi-o voi purta,
Ca ochii mei să poată înţelege
Am să conjug, mereu, pe a uita.
Şi pe deasupra stărilor civile
Eu voi semna pe actul de credinţă,
Şi voi jura pe ruguri şi pe zile
Că-mi vei rămîne cea mai dragă fiinţă.
Într-o coroană ce-ai s-o pui pe frunte
Va dăinui o clipă teama mea,
Şi voi trăi, un timp, retras în munte
Te voi iubi şi-apoi te voi ierta.
Ca un stindard în zbor de amintire
Voi lîncezi în focurile stinse,
Să te iubesc în trista-ţi împlinire
Pe crestele de trăsnete aprinse.
Dogoritor ca focul de-nceputuri
Privirile-ţi voi arde-n ochii tăi,
Şi făuri-voi zborul spre trecuturi
Pierzîndu-te pe alte şapte văi.
Un nume pe o coardă de chitară
Te va întoarce fără nici o veste,
Iar din fiinţa ta şi de pe-afară
Se va isca furtună şi poveste.
Cum peste timp tu vei uita de mine
N-ai cum să mă mai chemi la nunta ta,
Dar nici nimicul nu mă va abţine
Să fiu şi eu cu toată fiinţa mea.
Au să mă dea părinţii tăi afară
Ca pe un cerşetor, fără de milă,
Eu însă-ţi voi cînta de primăvară
Că vara-mi este, timpuriu, ostilă.
Cu un pahar umplut pe jumătate,
Îţi voi ura de timp şi amintiri
Şi mult noroc şi multă sănatate,
Cu lacrima neştearsă de priviri.
Să-nchini pocalul nostru de izbîndă,
Eu am să-nchin paharul de otravă,
Îmbrăţişa-voi trecerea plăpîndă
Căci de atîtea vorbe e bolnavă.
Să nu mă rogi cu lacrima fierbinte
Ca să primesc avansuri de apoi,
Te voi privi şi fără de cuvinte
Am să rostesc povestea, fără noi.
În gîndul meu călit în disperare
Focosul armei va veni să plîngă,
Iar cu cocorii-n zare voi dispare
Şi bucuria-n mine-o să se strîngă.
Fără vorbe, fără grai,
Dreptu-acesta să mi-l dai,
Să îţi cînt la nunta ta.
Cît îmi eşti faptă şi gînd,
Voi rosti vorba plîngînd,
Să înveţi pe a uita.
Fără glas, fără cuvînt,
Voi rosti frînturi de vînt
Şi-am să-ţi cînt cu viaţa mea.
Cît îmi eşti un pas de zbor,
Voi fi gîndul zburător
Ce lumina vrea să-ţi dea.
La o margine de drumuri,
În răscrucea vîntului,
Luminează negre fumuri
Aripa descîntului.
Ca un om cu faţa-n soare,
Spre deşarte unduiri,
Priveghează-n depărtare
Cruci de negre rînduiri.
Pe sub plopii fără umbră,
Încadraţi de-un cer sublim,
Ca un vifor moartea umblă,
Nepăsarea o privim.
Crucea stă mereu de veghe
Peste locul ce-a-ngheţat,
Doar la mii şi mii de leghe
Crucea-i trup adevărat.
Peste umbra depărtării
Se mai văd şi se citesc,
Din cuvintele uitării,
Scrisul celor ce iubesc.
Ca o undă fără nume,
Şoapte, rînduri şi blestem,
Anonim, ca un pronume,
Nici nu ştiu cum să-l mai chem.
În genunchi, în mîini cu-o floare
Pentru el, pentru trecut,
Jeluiesc fără uitare
Un soldat necunoscut.
Iar de nici nu se mai ştie
Cine-a fost şi ce a fost,
Şi-a dus moartea cu mîndrie
Şi războiul i-a dat rost.
Soldat pierit,
Descoperit,
Ce umbră tu mai porţi pe crucea ta?
Ai dispărut
Şi-ai apărut
Ca o nădejde de a nu uita.
Să închinăm acest pahar,
O veche taină ne încîntă
Să ne iubim fără habar.
Să priveghem cu ochi de soartă
Al vremii mers necontenit,
Şi să pornim pe-a lumii poartă
Ca să plutim spre infinit.
Rămîi, ridică astă cupă
Cu vinul negru de Cotnar,
În mine-i ceva să se rupă
Şi ţie să se dea în dar.
Iar vorba noastră-i prea departe
Şi mai departe decît noi,
Şi astfel noi sîntem departe
De vechile poveşti în doi.
Ridică-te din amănunte
Eu mîna dreaptă o ridic,
Cu toate cutele-mi cărunte
Primeşte-mă, atît mai zic.
Rămîi, ridică-ţi mîna stîngă
Privind acum pe chipul meu,
Poate-ai să vezi c-o să se frîngă
Acel ce l-ai ştiut mereu.
Dar hai şi îţi ridică fruntea
Ca lacrimile să îţi şterg,
Deasupra noastră este puntea
Pe care trebuie să merg.
Nimic, nici sfintele cuvinte,
Nu se astern în palma ta,
Şi tot nimic, tu ia aminte
Nu mai citeşti pe viaţa mea.
Acum rămîi fără speranţe,
O clipă stau şi am să plec,
Se-aude murmur de romanţe
Şi a rămas izvorul sec.
Noi l-am umplut cu apă vie
Şi-apoi tot noi l-am tulburat,
Acum nimic nu se mai ştie
Rămîi cu bine! Am plecat!...
Am împlinit ce-am împlinit cîndva,
Credinţa mea se surpă-n viaţa ta.
Şi-am pus o mînă peste a mea mînă,
Cu a mea o literă ce mă îngînă,
Cînd tot culeg din gînduri pun accent,
Iubirea e un sentiment absent,
Cu dungi, blazoane, neagră împlinire,
Un val de vis pe frunze de-amăgire.
Şi-apoi dacă mai strîngi pe D cu A,
Iluzia credinţei plînge-n DA,
În toate depărtările de zare,
Noroc de faimă plin de depărtare.
Un da se schimbă ca un trist atu
Într-un întîrziat, netrebnic, nu.
Dar dacă pui accent pe fiecare,
Alături ai aluzii şi hotare.
Adio deci, iubita mea cu A,
Eu n-am plecat, tu nu mă întreba.
Acum nici D nu poate să mai spună
Nimic. Şi A se află în furtună.
Şi voi rămîne tristul D în trei
Şi am să plîng răpus de anii mei.
Te pierd prin margini negre de abis
Perseverînd prin amintiri obscure,
Tu-ngemănezi de-a pururi zori de vis
Şi un apus de soare în pădure.
Te-ai revoltat orbeşte-n fiinţa ta
Şi te ascunzi trecută-n amintiri,
Revolta ta eu n-o pot accepta
Revin mereu la vechile iubiri.
Nu mai spera la vechii zori de zi,
Sînt zori de zi luceferii de noapte,
Şi ştii atît de bine ce va fi
Cînd trecerea prin vreme-nseamnă şoapte.
Tu o să-ţi pierzi tot timpul numărînd,
Ce stele sînt în galaxia noastră,
Şi totuşi după doi e trei la rînd
Şi ceaţa nopţii e mereu albastră.
Precum în alte lumi nu se cunosc,
Pier stelele şi nu se iau în seamă,
Doar în plăceri abia se recunosc
Iubirile ce-n patimi ne mai cheamă.
Şi-abstractizînd o frunză-ncărunţită,
Lumina gheţilor răsare-n soare
Şi cerul e o taină răzvrătită
Deasupra biruinţei ce ne doare.
Şi pleci în fapt spre clipa vieţii tale
Cu propria izbîndă ca dorinţă,
Trăind în bis-uri, vînturi şi rafale,
Dă viaţă morţii mele din nefiinţă.
Precum vroiai să fii o stea anume
Cu ropote în roiuri de lumini,
S-a-ngemănat puterea-ntr-al tău nume
Pierzîndu-se în şoapta ce-o suspini.
Eşti simţămînt ciudat de niciodată
Şi cerul zace în pămîntul stors,
Într-o Lactee Cale demodată
Pe unda amintirii de întors.
Şi tot ascultă stelele uitate
În mersul lor tîrziu spre Orion,
Ca să clădeşti ruine de palate
În care să-ţi pierzi pasul monoton.
Păstrează sfînta ducere spre taină
În ceaţa vîntului de cer stingher,
Şi-mbracă-te într-a pustiei haină,
E-atît de frig în ziua de mister.
Decapitează flacăra arzîndă
În cel mai îngeresc şi tragic dans,
Şi dăruieşte o suflare blîndă
Acelor puncte, puncte din suspans.
Atunci cînd voi muri,
de-o fi să mor,
aproape să-mi sădiţi un brad,
un brad tînăr;
să crească-n piept
cu rădăcina înfiptă
în inima ce sîngele pulsează
pînă-n vîrf
şi să-mi urce gîndul
către cer.
Atunci cînd voi muri
de cumva am să mor,
din bradul ce va creşte
să faceţi un altar
ca toate gîndurile
care vor rămîne
să aibă un altar
la care să se-nchine
şi astfel să-mi fie zdruncinate
gîndurile din clipa întunecării.
De-o fi să mor,
căci voi muri cîndva,
în mînă să îmi puneţi o pană
cu care să mai pot să scriu
căci voi avea un gînd
şi după...
Chiar dacă bucuriile
îmi sunt deşarte
eu tot voi vrea să spun la lume
că o iubesc.
Cînd voi muri,
căci am să mor odată,
să-mi cînte o fanfară,
o fanfară militară,
romanţa doinelor din codri,
romanţă pentru toţi eroii,
romanţe pentru viaţa mea!
Iar dacă şi clopotele or să bată,
un tun să năpădească
tăcerea mea.
Astfel eu voi trăi!
Atunci cînd voi muri
De-o fi să mor cîndva!
Mai stai cu umărul alături
Atîtea să ne povestim,
Ne-or bate albele omături
Şi sub zăpezi o să albim.
Ne vom întoarce plini de sete
Prin nori cu iz de trandafir,
Ca două albe siluete
Ce vor plăti acelaşi bir.
Mai fără gînd, fără cuvinte,
Povestea noastră s-o rostim,
Pe drumurile ce ni-s sfinte
Către tîrziu să dăinuim.
Şi stai alături, lîngă mine,
Eu gîndul nu mi l-am sfîrşit,
Fiinţa mea îţi aparţine
În tot ce-avem de împlinit.
Cu toată vechea întîmplare,
Ca stea te-nalţ către etern,
Şi, peste lună, peste soare
Omături albe-n noi se-aştern.
Şi stai, mai stai, mai stai alături,
Atîtea ne vom povesti,
Sub negrul albelor omături
Să fim cînd ne vom aminti.
Mai stai alături, lîngă mine,
Să pot trăi, să pot spera,
Cu gîndul care mă susţine
Eu te numesc chiar viaţa mea.
Şi stai cu umărul alături
Atîtea ne vom povesti,
Ne-or ninge albele omături
Şi sub zăpadă vom albi.
Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Că nu-s decît aşa cum sînt, firesc,
Eu n-am decît atît, atît, un nume
Şi-mi poartă grija faptul că iubesc.
În ape focurile ard trufie,
Eu n-am să pot nicicînd să-ţi dăruiesc
Decît un nume ce mereu se ştie
Înlănţuit pe-un ideal firesc.
Tu n-ai să poţi ieşi cu mine-n lume,
Cum eu nu urc, tu nu ai să cobori,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu n-am decît apus şi primii zori.
În flacăra de vise arzătoare
Eu am să ard şi fără să m-aprind,
Şi-astfel iubindu-te ca pe o floare
Puterea-mi stă în gîndul suferind.
Dar n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Ca nu cumva eu viaţa să-ţi restrîng,
Eu am onoare şi un biet pronume
Şi-n sufletul astfel ursit mă strîng.
Dintr-un-nadins ce mi-i contradictoriu
Aş vrea să fim mereu, numai noi, doi,
Iar tu-mi declari acum prea provizoriu
Că adevărul veşnic sîntem noi.
Eu pun accent pe toată bucuria,
Tu însă pui pe bani şi pe averi,
De fel nu ştii de îţi mai porţi mîndria
Ori dacă ştii vieţii ce să ceri.
Eu nu mai am cum să mai ies vreodată
Cu tine-n lumea mea sau lumea ta.
Cu viaţa mea atît de zbuciumată,
Te rog de pe acum a mă uita.
Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Tu n-ai să ieşi cu mine nicăieri,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu am atît: doar anii mei mizeri.
Exist ca o taină cu gîndul,
Amprenta îmi e semnătura,
Iar palma aceasta-i măsura
Ce-n două împarte tot rîndul.
Prin vorba din visele tale
Alerg ca un trup de furnică,
Şi-atît mi-e de rău şi de frică
Dar tot te aştept pe-a ta cale.
Pătînd sinonime cuvinte
Pun bază pe ultima şoaptă,
Ca totuşi în ultima faptă
Să plec înapoi şi-nainte.
Ferit, peste-o soartă cumplită,
Un gînd răstignit mă răpune,
În era credinţei, să sune
Ca zvîcnet şi dor de ispită.
Atît cît acum îmi e sete
Mai multe izvoare şiroaie,
Dar beau numai apă de ploaie,
Şi mîngîi doar vagi siluete.
A vifor cu rang de văpaie
Se zbuciumă-n toate infernal,
Iar noapte îmi este însemnul
Şi alte izvoare şiroaie.
De-acum am stindardele rupte,
Şi pragul de noapte îmi cere
Fundalul eternelor ere:
Doar văi cu prăpăstii abrupte.
În zi şi în noapte mi-e sete,
Şi-i mîl, numai mîl în izvoare,
Şi plouă. Şi ploaia mă doare,
Doar umbrele trec, incomplete.
Apoi, de ce? De ce nu plîng?
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?
De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?
De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?
Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!
Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.
Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!
Retras în grota mea sinistră,
etern presat de gînduri mari,
Sfărmat în falduri şi cornişe,
rămîn pustiu printre gheţari.
M-afund în sfera glaciară,
mă prinde-n veşnicia ei,
Rămîn de-a pururi exilatul,
exil îmi e groapa cu lei.
Retras în lumea sechestrată
mereu mă duc spre înapoi,
Punînd ca semn de încheiere
destinul împărţit la doi.
Mă-nchin în sfera mea perfectă
păstrînd oceanul îngheţat,
Sînt mîndru doar de şoapta spusă
şi mă las veşnic exilat.
M-acceptă tainic astă lume
cu tot accentul meu de ieri,
Dar nu mă-nchin către minciună,
voi pune gîndu-mi barieri.
Rămîn în sfera glaciară,
rămîn etern teribil vis,
Însingurat cu tot cu viaţă,
ca un zadarnic compromis.
O lume rece ce scînteie
o văd cu ochii mei, orbind,
Dar orice-aş spune şi aş face,
mă regăsesc, în gol privind.
Degeaba fac o faptă bună,
eu tot altfel sînt înţeles,
Şi viaţa mea, deja uitată
e un exil mereu cu sens.
Degeaba numit-am iubire,
O şoaptă a urii ne cheamă,
Şi totul din marea zidire
E piatră, mormînt fără seamă.
Cu gîndul secat de nefiinţă
Te-aseamăn cu fata morgana,
De totul a fost bună ştiinţă
Te uită cum sîngeră rana.
În timpul sortit, gînd năvalnic
Te cheamă în ziua ce vine,
Şi trece absurb şi zburdalnic
Ca o despărţire-ntre destine.
Dă vorbe prin fapte destinul
Şi plîngi pe credinţa-mi de sînge,
Rămîn veşniciei străinul
Ce viaţa cu sine îşi strînge.
Şoptesc pentru tot ce-o să fie
Blestemul nescris al iubirii,
E tot ce mai am ca mîndrie
Din toată speranţa-mplinirii.
Visat-ai castel pe nisipuri,
Priveşte-l cum azi se dărîmă,
Şi-mi juri pe netrebnice timpuri
Că tu eşti, chiar tu, o fărîmă.
Zăpadă e viaţa-mi trecută,
Zăpadă şopteşte zefirul,
Şi toamna prin mine-mprumută
Din moarte, tăcut, elixirul.
Dă-mi viaţă să-ţi spun ce e viaţa,
Să uit să mai mîngîi pustiul,
Că uite, mă-nvăluie ceaţa
Şi-n vorbă răzbate tîrziul.
Întinde o mînă spre mine
Oricum e totuna. Totuna
E gîndul ce bate spre tine
Şi-n noapte mă ceartă într-una.
Plecat-ai prin fapt de iubire
Din plînset ce zbuciumul cată,
E totuşi o tristă-mplinire,
Dar nu, nu mă-ntorc. Niciodată!
(Am scris în ritmuri de catren
bătînd peronul şi în tren,
Am scris un gînd ce încă doare
în tren, în noapte, în picioare.
Cînd gîndul vechi mă tot bătea
plecam tîrziu din Reşiţa,
Şi cum scriam uitînd de viaţă
La Severin e dimineaţă).
Cîntă-o lebădă în noapte
Peste viforul şoptit,
Eu pieri-voi printre şoapte
Chiar prin tot ce am iubit.
Cîntă-n urmă fără teamă
Către steaua ce o cată,
Eu mă duc, iar ea mă cheamă,
Inima mi-e ne-mpăcată.
Din hotarul aşteptării
Visul meu spre ceruri bate
Şi, ca semn al întrebării,
Stau iubirile uitate.
N-am decît un dor de viaţă
Ca să nărui despărţirea,
Şi să scald în foc de ceaţă
Viforul şi nemurirea.
Împlinesc cununi de stele
Spre a priveghea destinul,
Sărbătoarea zilei mele
Tot va lumina suspinul.
Cîntă-o lebădă şi moare,
Viaţa mea e viaţa ei,
Orice întristare doare,
Plînsul nu mai are zei.
Doamne, dă-mi ce n-am din toate
Şi ia-mi tot ce vrei să-mi dai,
Dar mă lasă-n libertate
Să-mi pierd vorbele prin grai.
Viaţa mea-i o urmă-n urmă,
Pas al umbrelor din suflet,
Şi cînd drumul mi se curmă
Mai rămîn doar gînd şi umblet.
Nu-mi împrumuta secrete
Pentru gîndul meu cazon,
Căci mă trec pe îndelete
Şi-l înving pe Cupidon.
Viaţa mea de-i nemurire
Eu mi-o-mbăt cu scrum de sare,
Vreau o clipă de-mplinire
Şi să pier în zori de zare.
Am un drum ce-mi spune tare
Că se-mparte ne’ncetat,
Şi în nopţi de aşteptare
Mă simt eu îndepărtat.
Viaţa mea! O, nu-i nimica,
Stau atîţia să mă-nvingă,
Mă arăt că le-aş şti frica
Dar răspunsul vrea să-i frîngă.
Demon sînt cînd spune-o lume
Şi pot fi chiar Dumnezeu,
Dar rămîn un simplu nume
Şi sînt veşnic numai eu.
N-am decît o primăvară
Pentru vara care vine,
Şi-o aştept seară de seară
Spre a-mi vorbi despre destine!
Nu cerşesc şi nici n-am milă
Însă viaţa mea-mi doresc,
Răbufnire de idilă
Dintr-un gînd copilăresc.
Dar, mă rog, am vorba plînset
Şi zîmbesc cu ochi de gheaţă,
Ca să zbor în al meu umblet
Către şoaptele din ceaţă.
Sînt problemă din problemă
Ca să fiu ceea ce sînt,
Iar apoi răsar dilemă
Şi prin viaţă mă avînt.
Umbra tristului zburdalnic,
Ce se zbate-n gînd de iarnă,
Mă aşteaptă, plînge falnic
Şi vor gînduri să mă cearnă.
Mă-nfăşoară-o sfîntă ceartă,
A luminii ce mă vrea,
Şi tot vrea să îmi împartă
Tot ce are viaţa mea.
Nu-mi da Doamne! Ai dreptate,
Mai există nori şi ceaţă
Şi mai zace-n laşitate
Chiar dorinţa mea de viaţă.
Mi se-ntunecă destinul
Şi mă-ntunec eumereu,
Cînd cuvîntul e suspinul
Rătăcesc un norîn zbor.
Plouă taina amintirii
Şi mă plouă greumereu,
Pînge ploaia împlinirii,
Cînd mă cert şi-nving,mă-ncing.
Fulgerul absoarbe focul,
Trăsnetul de-l stingmă-nving.
Şi prin visuri asta-i totul,
Sînt ce pot şi pot,un tot.
Am un gînd de om nebun
De stau nopţile s-adun,
Şi tot schimb în veşnicie
Răul ce mă mai îmbie.
Foaie veştedă şi verde,
Cîte noaptea vor purcede,
Mă vor apăsa în taină
Într-a nebuniei haină.
Ruptă frunză de salcîm,
Plouă des pe caldarîm,
Şi îngheţ în taina sfîntă
Numai ce mă mai încîntă.
Spic nebun de buruiană
Mă întorc în vechea toamnă,
Să răsar cu iarna vieţii
Spre sfîrşitul dimineţii.
Spic nebun de luna mai
Sînt un iad ce crede-n rai,
Şi-mi pierd ultima speranţă
Şi-mi trimit gîndu-n vacanţă.
Foaie verde-a nebunie,
Mă răneşte-o veşnicie,
Cînd mai am totuşi credinţă
Că trăim cu bună ştiinţă.
Frunză moartă de destin,
Spre apus de mă închin,
Mă îndeamnă la speranţă
O nebună cutezanţă.
Gînd timid al nemişcării
Dorul meu e-al remuşcării,
Şi-nfăşor în larga-i togă
Amintirile în vogă.
Moartă frunză de sărut
Am sfîrşit la început,
Şi-mi iubesc cu bună ştiinţă
Nebunia din voinţă.
Foaie verde şi-ncă-odată,
Răul tot mă mai aşteaptă,
Nu-i răspund, dar el m-aude,
Parcă încă am fi rude.
Foaie verde şi mai mult,
Dacă stau să şi ascult
Chiar şi ceea ce-mi convine
Mă ţinteşte-ntre ruine.
Şi de stau în ascultare,
Pun doar semne de-ntrebare,
Şi cînd frunza se usucă
Mă agăţ de-un dor de ducă.
Mi-am îmbrăţişat destinul
Îmi e dor de absolut,
Şi-mi ascund în ochi suspinul,
Hohotind necunoscut.
Mă aşteaptă ne-nfricată
Steaua zilelor de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.
Din destin, poveşti şi faptă
Îmi deschid un paşnic drum,
Dar iubirea stă şi-aşteaptă
Focul urmelor de scrum.
Cînd mai plec, e-nsîngerată
Chiar de viaţa mea de cîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.
Din izbînda lui Ulise,
Mi-adun umerii sfărmaţi,
Ascult şoapta din culise
Şi mă rog la ani uitaţi.
Eu sînt eu şi, niciodată,
N-am să jur pe-o zi de mîine,
Dar mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.
Arunc Biblia la spate
Şi Coranul pun pe jos,
Am un dor de libertate
Într-un cînt evlavios.
Şi în ziua-ntunecată
Ochi şi viaţă ca de cîine,
Mai jura-vor încă-odată
Pe un colţ de pîine.
Cînd iubirile mă cheamă
Îmi e dor şi nu mi-e dor,
Şi-mi dau viaţa fără teamă
Şi-aş muri să nu mai mor.
Şi-aş pieri plutind odată
Către faptele de mîine,
Şi mai jur încă odată
Pe un colţ de pîine.
N-am decît o iarnă-n mine
Şi o vară mă abţine.
Şi nu port decît un cîntec
Şi-un destin pentru descîntec.
N-am decît o amintire,
Fire sînt şi sînt nefire,
Şi-mi descînt în alinare
Fapta ce-n suspin mă doare.
Ţin cu mine prin unghere
Trista nopţii mîngîiere,
Şi-i închid cu lanţuri drumul,
Adunînd din toate scrumul.
Iarna urlă ca o fiară
Cînd iubire vrea să pară,
Şi-mi clădesc o viaţă veche
Ca un pas fără pereche.
Am şi totuşi n-am, se pare,
O durere ce mă doare,
Într-un gînd ce-mi e speranţă
Peste-a lumii cutezanţă.
Aş pleca, dar nu m-aş duce
Spre destinul din răscruce,
Şi-mi descînt cu scrum de sare
Tot ce şi-n privire doare.
N-am, dar am, de n-am cu toate,
Cîte-mi dau şi-mi cer dreptate,
Am şi dau, căci n-am în sine,
Decît gîndul ce mă ţine.
Şi-aş rămîne şi-aş pleca,
Eu, cu toată viaţa mea.
N-am decît ceea ce am
Dintr-un timp ce-l privegheam.
Tu nu ştii
că marea deasupra căreia zboară pescăruşii
şi-n care vagabondează primăvara
e focul frunzelor veştede?
Tu nu ştii
că frunţile munţilor foşnesc dezmierdător
despicînd zîmbetul norilor neînsufleţiţi
pe umerii soarelui alb?
Tu nu ştii
că primăvara năruie spre cer zăpada
prin adormirea tristelor zile
şi nopţi, ca toate celelalte?
Tu nu ştii
că amurgul, mîngîindu-ne ochii goi
trezeşte o undă de teamă, un crin,
sîngerînd în mîinile noastre?
Tu nu ştii? Atunci,
de unde să ştiu eu?
Eu ar trebui să ştiu?
