duminică, 23 iunie 1985

Rămâi...

Rămîi cu toată şoapta sfîntă
Să închinăm acest pahar,
O veche taină ne încîntă
Să ne iubim fără habar.

Să priveghem cu ochi de soartă
Al vremii mers necontenit,
Şi să pornim pe-a lumii poartă
Ca să plutim spre infinit.

Rămîi, ridică astă cupă
Cu vinul negru de Cotnar,
În mine-i ceva să se rupă
Şi ţie să se dea în dar.

Iar vorba noastră-i prea departe
Şi mai departe decît noi,
Şi astfel noi sîntem departe
De vechile poveşti în doi.

Ridică-te din amănunte
Eu mîna dreaptă o ridic,
Cu toate cutele-mi cărunte
Primeşte-mă, atît mai zic.

Rămîi, ridică-ţi mîna stîngă
Privind acum pe chipul meu,
Poate-ai să vezi c-o să se frîngă
Acel ce l-ai ştiut mereu.

Dar hai şi îţi ridică fruntea
Ca lacrimile să îţi şterg,
Deasupra noastră este puntea
Pe care trebuie să merg.

Nimic, nici sfintele cuvinte,
Nu se astern în palma ta,
Şi tot nimic, tu ia aminte
Nu mai citeşti pe viaţa mea.

Acum rămîi fără speranţe,
O clipă stau şi am să plec,
Se-aude murmur de romanţe
Şi a rămas izvorul sec.

Noi l-am umplut cu apă vie
Şi-apoi tot noi l-am tulburat,
Acum nimic nu se mai ştie
Rămîi cu bine! Am plecat!...

vineri, 21 iunie 1985

Vorbele lui D

Am împlinit ce-am împlinit cîndva,
Credinţa mea se surpă-n viaţa ta.
Şi-am pus o mînă peste a mea mînă,
Cu a mea o literă ce mă îngînă,

Cînd tot culeg din gînduri pun accent,
Iubirea e un sentiment absent,
Cu dungi, blazoane, neagră împlinire,
Un val de vis pe frunze de-amăgire.

Şi-apoi dacă mai strîngi pe D cu A,
Iluzia credinţei plînge-n DA,
În toate depărtările de zare,
Noroc de faimă plin de depărtare.

Un da se schimbă ca un trist atu
Într-un întîrziat, netrebnic, nu.
Dar dacă pui accent pe fiecare,
Alături ai aluzii şi hotare.

Adio deci, iubita mea cu A,
Eu n-am plecat, tu nu mă întreba.
Acum nici D nu poate să mai spună
Nimic. Şi A se află în furtună.

Şi voi rămîne tristul D în trei
Şi am să plîng răpus de anii mei.

marți, 11 iunie 1985

Astrală

Te pierd prin margini negre de abis
Perseverînd prin amintiri obscure,
Tu-ngemănezi de-a pururi zori de vis
Şi un apus de soare în pădure.
Te-ai revoltat orbeşte-n fiinţa ta
Şi te ascunzi trecută-n amintiri,
Revolta ta eu n-o pot accepta
Revin mereu la vechile iubiri.

Nu mai spera la vechii zori de zi,
Sînt zori de zi luceferii de noapte,
Şi ştii atît de bine ce va fi
Cînd trecerea prin vreme-nseamnă şoapte.
Tu o să-ţi pierzi tot timpul numărînd,
Ce stele sînt în galaxia noastră,
Şi totuşi după doi e trei la rînd
Şi ceaţa nopţii e mereu albastră.

Precum în alte lumi nu se cunosc,
Pier stelele şi nu se iau în seamă,
Doar în plăceri abia se recunosc
Iubirile ce-n patimi ne mai cheamă.
Şi-abstractizînd o frunză-ncărunţită,
Lumina gheţilor răsare-n soare
Şi cerul e o taină răzvrătită
Deasupra biruinţei ce ne doare.

Şi pleci în fapt spre clipa vieţii tale
Cu propria izbîndă ca dorinţă,
Trăind în bis-uri, vînturi şi rafale,
Dă viaţă morţii mele din nefiinţă.
Precum vroiai să fii o stea anume
Cu ropote în roiuri de lumini,
S-a-ngemănat puterea-ntr-al tău nume
Pierzîndu-se în şoapta ce-o suspini.

Eşti simţămînt ciudat de niciodată
Şi cerul zace în pămîntul stors,
Într-o Lactee Cale demodată
Pe unda amintirii de întors.
Şi tot ascultă stelele uitate
În mersul lor tîrziu spre Orion,
Ca să clădeşti ruine de palate
În care să-ţi pierzi pasul monoton.

Păstrează sfînta ducere spre taină
În ceaţa vîntului de cer stingher,
Şi-mbracă-te într-a pustiei haină,
E-atît de frig în ziua de mister.
Decapitează flacăra arzîndă
În cel mai îngeresc şi tragic dans,
Şi dăruieşte o suflare blîndă
Acelor puncte, puncte din suspans.

Atunci cînd...

Atunci cînd voi muri,
de-o fi să mor,
aproape să-mi sădiţi un brad,
un brad tînăr;
să crească-n piept
cu rădăcina înfiptă
în inima ce sîngele pulsează
pînă-n vîrf
şi să-mi urce gîndul
către cer.

Atunci cînd voi muri
de cumva am să mor,
din bradul ce va creşte
să faceţi un altar
ca toate gîndurile
care vor rămîne
să aibă un altar
la care să se-nchine
şi astfel să-mi fie zdruncinate
gîndurile din clipa întunecării.

De-o fi să mor,
căci voi muri cîndva,
în mînă să îmi puneţi o pană
cu care să mai pot să scriu
căci voi avea un gînd
şi după...
Chiar dacă bucuriile
îmi sunt deşarte
eu tot voi vrea să spun la lume
că o iubesc.

Cînd voi muri,
căci am să mor odată,
să-mi cînte o fanfară,
o fanfară militară,
romanţa doinelor din codri,
romanţă pentru toţi eroii,
romanţe pentru viaţa mea!
Iar dacă şi clopotele or să bată,
un tun să năpădească
tăcerea mea.

Astfel eu voi trăi!
Atunci cînd voi muri

De-o fi să mor cîndva!

marți, 4 iunie 1985

Mai stai...

Mai stai cu umărul alături
Atîtea să ne povestim,
Ne-or bate albele omături
Şi sub zăpezi o să albim.

Ne vom întoarce plini de sete
Prin nori cu iz de trandafir,
Ca două albe siluete
Ce vor plăti acelaşi bir.

Mai fără gînd, fără cuvinte,
Povestea noastră s-o rostim,
Pe drumurile ce ni-s sfinte
Către tîrziu să dăinuim.

Şi stai alături, lîngă mine,
Eu gîndul nu mi l-am sfîrşit,
Fiinţa mea îţi aparţine
În tot ce-avem de împlinit.

Cu toată vechea întîmplare,
Ca stea te-nalţ către etern,
Şi, peste lună, peste soare
Omături albe-n noi se-aştern.

Şi stai, mai stai, mai stai alături,
Atîtea ne vom povesti,
Sub negrul albelor omături
Să fim cînd ne vom aminti.

Mai stai alături, lîngă mine,
Să pot trăi, să pot spera,
Cu gîndul care mă susţine
Eu te numesc chiar viaţa mea.

Şi stai cu umărul alături
Atîtea ne vom povesti,
Ne-or ninge albele omături
Şi sub zăpadă vom albi.

sâmbătă, 1 iunie 1985

Eu n-am să pot ieşi

Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Că nu-s decît aşa cum sînt, firesc,
Eu n-am decît atît, atît, un nume
Şi-mi poartă grija faptul că iubesc.

În ape focurile ard trufie,
Eu n-am să pot nicicînd să-ţi dăruiesc
Decît un nume ce mereu se ştie
Înlănţuit pe-un ideal firesc.

Tu n-ai să poţi ieşi cu mine-n lume,
Cum eu nu urc, tu nu ai să cobori,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu n-am decît apus şi primii zori.

În flacăra de vise arzătoare
Eu am să ard şi fără să m-aprind,
Şi-astfel iubindu-te ca pe o floare
Puterea-mi stă în gîndul suferind.

Dar n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Ca nu cumva eu viaţa să-ţi restrîng,
Eu am onoare şi un biet pronume
Şi-n sufletul astfel ursit mă strîng.

Dintr-un-nadins ce mi-i contradictoriu
Aş vrea să fim mereu, numai noi, doi,
Iar tu-mi declari acum prea provizoriu
Că adevărul veşnic sîntem noi.

Eu pun accent pe toată bucuria,
Tu însă pui pe bani şi pe averi,
De fel nu ştii de îţi mai porţi mîndria
Ori dacă ştii vieţii ce să ceri.

Eu nu mai am cum să mai ies vreodată
Cu tine-n lumea mea sau lumea ta.
Cu viaţa mea atît de zbuciumată,
Te rog de pe acum a mă uita.

Eu n-am să pot ieşi cu tine-n lume,
Tu n-ai să ieşi cu mine nicăieri,
Tu ai părinţi şi ai al lor renume,
Eu am atît: doar anii mei mizeri.